Ziua Victoriei (celebrată în Europa pe 8 mai), dar sărbătorită cu fast la Moscova pe 9 mai, a ajuns să reprezinte pentru establishmentul rus de astăzi un vector nu numai de imagine, ci și un factor de consolidare a regimului, de creștere a puterii sale pe plan internațional și un instrument al războiului hibrid purtat cu vigoare în ultimii ani împotriva Occidentului.
Aici trebuie să menționez de la bun început că istoria organizării anuale a „paradei militare de 9 mai din Piața Roșie” începe în 1995, când Rusia decide să răspundă propagandistic la comemorarea Zilei Z în Normandia cu un an mai devreme. În Uniunea Sovietică au fost organizate doar trei parade ale victoriei: la 24 iunie 1945, 9 mai 1965 și 9 mai 1985, iar în ceilalți ani, Ziua Victoriei era sărbătorită prin oferirea de decorații pentru veterani, adunări și ceremonii de depuneri de coroane. După 1995, parada militară de 9 mai deschidea perspectivele spre o nouă concepție ideologizată asupra Victoriei. Procesul în sine devenind o fatalitate odată cu nominalizarea lui Vladimir Putin în calitate de premier în 1999. Acesta impune schimbări simbolice radicale, precum schimbarea vechiului imn „al țarului” (reinstaurat de predecesorul său Elțîn) și introducerea imnului sovietic. Apoi reînvie mitul așa-numitului „mare război pentru apărarea patriei”, inaugurat de Stalin, căruia i-a dat o nouă amploare în 2005, odată cu a 60-a aniversare a sfârșitului conflictului sovieto-german. În același an, în cadrul discursului adresat Adunării Federale a Federației Ruse (legislativul reunit), Putin numește destrămarea URSS „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”. Potrivit experților, această viziune a permis, la începutul anilor 2000, mobilizarea în jurul puterii a milioane de cetățeni nemulțumiți de noua realitate socială și politică. Victimizarea Rusiei și reabilitatea lui Iosif Stalin în manualele școlare și comunicarea publică a modificat percepția populației cu privire la acțiunile din perioada respectivă. Marea foamete din Ucraina (Holodomor), epurările din 1937-1938, pacturile semnate cu Germania lui Hitler, crimele în masă și deportările ordonate de Stalin personal, ar fi acum justificate de imaginea lui de mare conducător care a câștigat războiul.
Noul mit al celui de-al Doilea Război Mondial este construit pe strânsa împletire a trei componente principale – putere, suferință și glorificarea militarismului ca elemente fundamentale ce sudează noua identitate rusă, pe fundația vechii identități sovietice. De exemplu, în politica externă, mitul spune lumii că, la fel ca pe timpul țarilor sau a Uniunii Sovietice, Rusia ar avea dreptul la zone de influență. Or, acest drept prevalează asupra ordinii internaționale din epoca postbelică și a postcomunismului, deoarece Rusia este puternică și a suferit. În ceea ce privește țările independente apărute după colapsul URSS, mitul devine un instrument de menținere a identității sovietice dincolo de frontiere și, în același timp, un instrument util în războiul hibrid dus în țările din proximitate pentru polarizarea societăților. Pentru a-și proteja „memoria sacră a Victoriei” în aceste țări în fața oricăror încercări de revizuire a concepțiilor sovietice învechite despre război, Rusia a folosit masiv așa-numita „putere blândă” (soft power) – filme, televiziuni, cultura pop și literatura în scopul propagării miturilor sovietice cu privire la cel de-al Doilea Război Mondial, și a-și menține astfel sfera de influență.[1] Totodată, această „durere” a pierderii suferite de fostul imperiu sovietic a dus la resentimente puternice în rândul elitelor și populației din Rusia, ceea ce a generat ulterior o sete de revanșă, manifestări publice de șovinism și expansionism.
Pe de altă parte, odată lansate, miturile nu rămân neschimbate. Pentru a fi eficiente, acestea trebuie să integreze noi evenimente și cerințe de natură politică și ideologică. Politica actuală a Kremlinului pune mare preț pe concepția unei lumi multipolare „mai juste”, împărțite în zone de influență, unde argumentul forței brute (hard power) impuse de cel puternic prevalează în fața dreptului internațional sau a acordurilor diplomatice asumate. Această „nouă concepție” despre lume a justificat până în prezent nu doar războiul din Georgia (anul 2008), anexarea ilegală a Crimeei (2014), destabilizarea și ocuparea regiunilor estice ale Ucrainei (2014-2015), dar și invazia militară pe scară largă a statului vecin pentru noi cuceriri teritoriale (2022 – până în prezent). Iar funcția următoarelor mituri este să justifice ideologic și propagandistic aceste agresiuni. Să le demontăm pe cele mai principale.
Mitul #1: „Rusia este singura moștenitoare legitimă a victoriei împotriva nazismului”
Putin, la parada din Moscova pe 9 mai 2025 declara că „Uniunea Sovietică a suportat greul celor mai brutale și nemiloase atacuri ale inamicului.” Această narațiune falsifică deliberat caracterul multinațional al Uniunii Sovietice și minimalizează contribuția decisivă a Aliaților occidentali. În 1940, etnicii rușii reprezentau doar 58% din totalul populației Uniunii Sovietice. Existau cel puțin 20 de naționalități bine definite, cele mai importante dintre ele fiind ucrainenii și bielorușii, pe ale căror teritorii aflate în partea de vest a URSS, s-a purtat cea mai mare parte a războiului. Aproximativ 27 de milioane de cetățeni sovietici au murit în război, însă aceștia nu erau exclusiv „ruși”. De exemplu, Ucraina singură a pierdut între 5 și 7 milioane de oameni în timpul războiului.
BM-13 Katiușa montat pe un camion american Studebaker US6 furnizat prin programul Lend-Lease, la Complexul Muzeal UMMC din Verhneaia Pîșma
În același timp, programul american Lend-Lease a furnizat URSS 363.080 de camioane (celebrul Studebaker), 43.728 de Jeep-uri, 14.203 de avioane de luptă, 6.196 de tancuri, 35.000 de stații radio, 380.000 de telefoane de campanie, un milion și jumătate de kilometri de cabluri telefonice, mii de locomotive, hrană (carne la conservă), bocanci, centuri, peste 600.000 de tone de cupru și aluminiu, precum și combustibil. Până și nasturii soldaților sovietici erau fabricați în uzinele din Chicago, Illinois! Semnificația ajutorului occidental pentru efortul de război sovietic fusese recunoscut de însuși Stalin, potrivit memoriilor lui Hrușciov publicate abia în anii ’90: „A spus că […] dacă am fi lăsați să ne luptăm singuri cu Germania, n-am fi fost în stare să-i facem față din cauză că pierduserăm atât de mult din industria noastră”. Chiar și mareșalul sovietic Gheorghi Jukov recunoștea că fără sprijinul american „n-ar fi avut cum să continue războiul”.[2] Deschiderea frontului din Normandia în iunie 1944 a obligat Germania să lupte simultan pe două fronturi majore.
De fapt, victoria împotriva Germaniei naziste a fost rezultatul unei coaliții globale: SUA, Marea Britanie, URSS, Franța liberă și alte state aliate semnatare ale Declarației Națiunilor Unite.
Mitul #2: „Pactul Ribbentrop-Molotov a fost o politică externă justificată a URSS și conformă cu uzanțele internaționale”
Mitul permite o reevaluare pozitivă a Pactului Ribbentrop-Molotov și, mai general, a politicii de apropiere de Germania nazistă, prezentată ca inevitabilă. În toamna anului 2014, cu prilejul unei întâlniri cu tineri istorici, Putin încerca, într-un mod cu totul aberant, să justifice agresiunea sovietică împotriva Poloniei: „ […] mai sunt discuții despre Pactul Ribbentrop-Molotov și URSS este blamată că a împărțit Polonia. Dar ce a făcut Polonia însăși când nemții au invadat Cehoslovacia? A luat o parte din Cehoslovacia. A făcut-o și, la rândul ei, i s-a întâmplat același lucru. Nu vreau să condamn pe nimeni, dar un studiu serios ar arăta că, la vremea respectivă, acestea erau metodele politicii externe. Uniunea Sovietică a semnat un pact de neagresiune cu Germania. Ni se spune că e rău. Dar ce e rău în faptul că URSS nu voia război? Și apoi, chiar dacă URSS știa că războiul era inevitabil, avea nevoie de timp, cu orice preț, pentru a-și moderniza armata.” De altfel, aceste vorbe false nu menționează deloc protocolul secret[3] și amintesc de aceeași falsă bonomie a lui Stalin în conversația lui cu Gheorghi Dimitrov, șeful Kominternului, din 7 septembrie 1939, cu zece zile înainte de invadarea de către sovietici a Poloniei: „În zilele noastre, statul fascist [adică Polonia – n.trad.] asuprește ucraineni și bieloruși. Distrugerea acestui stat ar însemna doar un stat burghez fascist mai puțin. Ce ar fi rău dacă, urmare a înfrângerii Poloniei, am putea instala sistemul socialist în teritorii noi și pentru noi populații?”.[4] El explică și că „URSS ar fi preferat un acord cu țări așa-zis democratice, dar englezii și francezii voiau să fim iobagii lor, fără a plăti nimic pentru asta”. Mai explicit, fără posibilitatea de a-și lărgi teritoriul în dauna unor țări independente.
Polonia, 20 septembrie 1939. Un ofițer al Wehrmachtului, un ofițer al Armatei Roșii și un interpret pe linia de demarcație
În 1935, pentru a compensa relația neprietenoasă cu Germania, Uniunea Sovietică semnează un pact de asistență mutuală cu Franța. Alte pacte de neagresiune sunt semnate cu Finlanda, Estonia, Lituania și Polonia – state care, peste câțiva ani, aveau să resimtă din plin duritatea agresiunii sovietice. În paralel, Stalin n-a pierdut niciodată din vedere perspectiva unei prietenii sovieto-germane, în ciuda atitudinii ideologiei oficiale anti-fasciste. De exemplu, în 1937, în timp ce torționarii lui smulgeau declarații compromițătoare generalilor sovietici torturați pentru „colaborarea” cu Germania, Kremlinul iniția contacte cu organizația „Planul celor patru ani”, condusă de Göring la Berlin, prin care se încerca reînvierea comerțului sovieto-german. După ce negocierile cu Hitler eșuează, Stalin șterge urmele arestându-i și eliminându-i pe membrii delegației sovietice.
Pactul Ribbentrop-Molotov semnat la 23 august 1939 nu a fost un simplu tratat de neagresiune, ci o înțelegere de împărțire a Europei de Est între două regimuri totalitare. Protocolul secret anexat pactului prevedea explicit divizarea Poloniei și includerea statelor baltice, Finlandei și Basarabiei în sfere de influență sovietice și germane. Fotografiile istoricei întâlniri cu Ribbentrop ni-l arată pe Stalin exultând de încântare vădită și plăcere copilărească. După perfectarea documentului, Stalin îi spusese lui Nikita Hrușciov: „Știu ce-i în mintea lui Hitler, crede că m-a păcălit, dar de fapt eu sunt cel care l-a păcălit pe el! ”.[5] Din această perspectivă, putem spune că al Doilea Război Mondial este consecința directă a pactului Hitler-Stalin.
La 17 septembrie 1939, URSS invadează Polonia din est, în coordonare directă cu Germania nazistă. Au existat inclusiv parade militare comune germano-sovietice, precum cea de la Brest-Litovsk. În perioada 1939-1941, NKVD și Gestapo au cooperat în reprimarea rezistenței poloneze, iar comuniștii germani, fugiți de teama Gestapoului și adăpostiți la Moscova, au fost extrădați, 800 la număr, inamicului jurat al marxismului. Stalin a mai recunoscut și guvernele-marionetă pe care le numise Germania în câteva dintre teritoriile ocupate. De altfel, liderul sovietic făcuse mult mai mult decât ar fi crezut vreodată pentru a asigura Germania că-i recunoaște toate cuceririle existente și să-l asigure pe Hitler de intențiile sale de prietenie.[6]
Însuși Stalin și-a luat în serios angajamentele din pact. Documentul includea obligații reciproce pentru revigorarea comerțului dintre cele două țări, iar livrările sovietice s-au făcut în termen și în totalitate. În cursul celor 17 luni cât a durat pactul, Germaniei i-au fost furnizate 865.000 de tone de petrol, 648.000 de tone de material lemnos, 14.000 de tone de minereu de mangan, 14.000 tone de cupru și aproape 1,5 milioane de tone de cereale și multe alte materiale. De asemenea, statul sovietic achiziționa produse de pe alte piețe ale lumii pentru a le trimite Germaniei, inclusiv 25.400 de tone de cauciuc aduse din Japonia. Flotei germane i s-a oferit o bază navală din apropiere de Murmansk pentru a se reaproviziona cu combustibil, au fost puse la dispoziția germanilor spărgătoare de gheață sovietice care să deschidă drumul vaselor comerciale germane înarmate, prin apele arctice, pentru a paraliza comerțul Aliaților, în timp ce navele meteorologice sovietice au transmis aviației germane rapoarte meteo pe durata Bătăliei Angliei.[7]
Miza acestui pact de neagresiune cu Germania fusese aceea de a îndrepta amenințarea lui Hitler înspre Vest pentru un viitor previzibil. Stalin sperase la un război de uzură între Germania nazistă și Occident care ar slăbi atât de mult Germania încât să nu riște un război cu Uniunea Sovietică. La 19 septembrie 2019, Parlamentul European a adoptat rezoluția Rezoluția Parlamentului European privind importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei, prin care condamnă ferm crimele regimurilor totalitare nazist și comunist și subliniază importanța memoriei istorice pentru protejarea democrației și valorilor europene. Congresul Deputaților Poporului din URSS a condamnat oficial protocolul secret în 1989, recunoscând caracterul ilegal al acestuia. La 19 septembrie 2019, Parlamentul European a adoptat Rezoluția Parlamentului European privind importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei, prin care condamnă ferm crimele regimurilor totalitare nazist și comunist și subliniază importanța memoriei istorice pentru protejarea democrației și valorilor europene.
Mitul #3: „9 mai 1945 înseamnă și triumful URSS asupra puterilor occidentale”
Mitul respectiv încearcă să instituie ideea că Uniunea Sovietică n-a luptat doar împotriva celui de al Treilea Reich, dar și împotriva așa-numitului „Occident colectiv”. Vladimir Medinski, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Putin, scria în cartea sa despre miturile sovietice că „poporul nostru nu este doar invincibil – și i s-a întâmplat adesea să lupte singur împotriva unei coaliții a Europei unite – , ci s-a arătat capabil și să schimbe destinul lumii, să creeze un nou sistem mondial”.[8]
Mitul potrivit căruia „9 mai 1945” ar reprezenta și un triumf al URSS împotriva puterilor occidentale este o rescriere propagandistică a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. În realitate, după 22 iunie 1941, când Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică prin Operațiunea Barbarossa, URSS a devenit parte a coaliției antihitleriste (Puterile Aliate), alături de Marea Britanie (cu care semnează un acord oficial pe 12 iulie la Moscova), Statele Unite (după atacul asupra Pearl-Harbor din decembrie 1941) și alte state aliate prin semnarea la 1 ianuarie 1942 a Declarației Națiunilor Unite. Între 28 noiembrie și 1 decembrie 1943, la Conferința de la Teheran, Roosevelt, Churchill și Stalin au coordonat strategia militară comună împotriva Germaniei și Japoniei; una dintre deciziile centrale a fost deschiderea celui de-al doilea front în Franța în mai 1944, în timp ce URSS urma să lanseze o ofensivă majoră pe Frontul de Est pentru a fixa și devia trupele germane, iar după înfrângerea Germaniei să invadeze Japonia. La fel, în timpul desfășurării Conferinței de la Ialta (februarie 1945), Cei Trei Mari au negociat coordonarea finală a operațiunilor împotriva Germaniei naziste, viitoarea organizare a Europei postbelice și concretizarea Organizației Națiunilor Unite, confirmând astfel existența unei alianțe strategice între puterile occidentale și URSS împotriva Axei. Așadar, logica militară a anilor 1941-1945 nu a fost una de confruntare între URSS și „Occidentul colectiv”, ci de cooperare strategică între Aliați împotriva Axei.
La Conferința de la Teheran din 1943, Stalin a propus executarea a 50.000-100.000 de ofițeri germani, idee respinsă categoric de Churchill, care a insistat că doar criminalii de război trebuie judecați. Deși Stalin a spus ulterior că glumise, Churchill a considerat episodul un test al limitelor morale și politice ale Aliaților
Datele materiale contrazic și ele mitul „luptei solitare” sovietice împotriva unei Europe occidentale ostile. URSS a primit în anii 1941-1945 ajutoare occidentale în valoare de aproximativ 49,1 miliarde de dolari (echivalentul a circa 750-800 de miliarde de dolari în 2026) prin Lend-Lease, fiind al doilea mare beneficiar după Marea Britanie. Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial din New Orleans subliniază că sprijinul occidental a redus presiunea asupra industriei sovietice, deoarece fabricile și uzinele de după Ural nu au fost nevoite să producă în aceeași măsură camioane, vagoane sau locomotive, putând concentra resursele asupra armamentului mai greu atât de necesare contraofensivei din vara anului 1943.
Afirmația lui Medinski, potrivit căreia „poporul nostru” ar fi luptat adesea singur împotriva „Europei unite”, nu este o descriere istorică neutră, ci o formulă ideologică menită să proiecteze în trecut conflictul actual dintre Kremlin și Occident. În 1945, SUA, Marea Britanie și URSS nu erau adversari militari, ci aliați victorioși care au administrat împreună capitularea Germaniei și ordinea postbelică imediată. Tensiunile dintre foștii aliați au crescut abia după război, mai ales în contextul ocupației sovietice a Europei Centrale și de Est și al competiției pentru arhitectura postbelică, dar acestea nu pot fi retroproiectate asupra anilor 1941-1945 pentru a susține mitul unei confruntări între URSS și Occident. De fapt, după VE Day (8 mai 1945), liderii SUA, Marii Britanii și URSS s-au întâlnit la Potsdam pentru a stabili administrarea Germaniei înfrânte, chiar dacă relațiile erau deja tensionate între cele două tabere, mai ales că ambele nu erau dispuse să aibă încredere una în cealaltă că nu se va extinde comunismul înspre vest și nici capitalismul spre est.[9] Dar a confunda începuturile Războiului Rece cu realitatea militară a celui de-al Doilea Război Mondial înseamnă a transforma memoria istorică într-un instrument de propagandă geopolitică.
Mitul #4: „Armata Roșie a adus doar eliberare în Europa de Est”
În articolul despre al Doilea Război Mondial publicat de TASS/The National Interest, Putin afirmă explicit că „Armata Roșie și-a început misiunea de eliberare în Europa” și că aceasta „a salvat popoare întregi”. Textul ignoră complet instaurarea regimurilor comuniste și ocupația sovietică postbelică. Pentru multe state din Europa Centrală și de Est, înfrângerea nazismului a fost urmată de instaurarea unor regimuri comuniste controlate de Moscova, represiune politică, deportări și pierderea suveranității.
Deși Armata Roșie a avut un rol decisiv în înfrângerea Germaniei naziste și în eliberarea unor teritorii ocupate de regimul hitlerist. Însă, pentru o mare parte a Europei Centrale și de Est, sfârșitul ocupației naziste nu a însemnat revenirea la suveranitate democratică, ci începutul unei noi forme de dominație: ocupație militară sovietică, control politic exercitat de Moscova, eliminarea opoziției democratice și instaurarea regimurilor comuniste. Așa-numita „misiune de eliberare” invocată de propaganda Kremlinului devine, în această formulare, o jumătate de adevăr: eliberare de nazism, dar nu și eliberare politică.
În 1945, bicicletele erau un mijloc de transport foarte râvnit, iar în Berlin era necesară o autorizație specială pentru a circula cu una. În imagine, un soldat sovietic încearcă să smulgă o bicicletă de la o femeie din Berlin, aparent pentru că aceasta nu avea permisul necesar sau o dovadă a acestuia
Astfel, în România, armistițiul din 12 septembrie 1944 a plasat țara sub controlul Comisiei Aliate de Control dominate de sovietici, alegerile din 1946 au fost fraudate, iar la 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice. Același model s-a repetat în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Germania de Est și statele baltice: partidele democratice au fost marginalizate, instituțiile au fost sovietizate, iar regimurile de partid unic au devenit dependente de Kremlin. În statele baltice, „eliberarea” a însemnat de fapt reocupare sovietică, deportări masive, colectivizare forțată și represiune împotriva rezistenței antisovietice. Literatura academică despre ocupația sovietică arată că Europa de Est a devenit după 1945 un spațiu militar, politic și economic controlat de URSS, iar în România și Ungaria foarte puțini au perceput Armata Roșie ca pe o forță exclusiv eliberatoare, cu excepția victimelor directe ale nazismului.[10] Prin urmare, formularea corectă ar trebui să fie mult mai nuanțată: Armata Roșie a contribuit decisiv la eliberarea Europei de nazism, dar regimul sovietic a transformat această eliberare militară într-o nouă dominație politică a URSS. Pentru Europa de Vest, 1945 a însemnat reconstrucție democratică; pentru Europa de Est, a însemnat începutul comunizării, al represiunii politice și al pierderii suveranității reale pentru aproape jumătate de secol.
Mitul #5: „Polonia este responsabilă pentru izbucnirea războiului”
Această narațiune încearcă să rescrie cauzele conflictului și să minimizeze responsabilitatea Germaniei naziste și a URSS. Astfel, liderul rus Putin declarase, în cadrul interviului oferit lui Tucker Carlson în februarie 2024 că „polonezii au forțat situația, s-au jucat prea mult și l-au obligat pe Hitler să înceapă al Doilea Război Mondial tocmai împotriva lor”. Adăugând, apoi că „Ea [Polonia – n. trad.] s-a dovedit a fi lipsită de responsabilitate pentru compromis. Lui Hitler nu i-a mai rămas nimic altceva, în implementarea planurilor sale, decât să înceapă exact cu Polonia”.
De fapt, Polonia a fost victima agresiunii coordonate germano-sovietice. Mitul respectiv inversează raportul dintre agresor și victimă. Din punct de vedere istoric și juridic, războiul a început prin agresiunea Germaniei naziste împotriva Poloniei la 1 septembrie 1939, urmată de invazia sovietică din est la 17 septembrie 1939. Polonia nu a atacat Germania, nu a invadat teritorii germane și nu a declanșat un conflict militar. Ea a fost statul agresat simultan de două regimuri totalitare care își împărțiseră anterior sferele de influență prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 și prin protocolul său secret. Afirmația liderului rus că polonezii „l-au obligat” pe Hitler să înceapă războiul reproduce, în esență, logica propagandei naziste. În vara anului 1939, Berlinul cerea Danzigul/Gdańskul, un coridor extrateritorial prin așa-numitul Coridor Polonez și subordonarea strategică a Poloniei față de Germania. Refuzul Varșoviei de a accepta ultimatumuri care i-ar fi compromis suveranitatea nu poate fi prezentat drept „provocare”. În dreptul internațional, refuzul unei victime de a ceda presiunilor teritoriale ale unui stat revizionist nu justifică agresiunea militară. Dimpotrivă, agresorul este statul care inițiază atacul armat.
Stația de radio de la Gleiwitz (acum Gliwice din Polonia) – locul de unde a pornit ce de-al Doilea Război Mondial
Germania nazistă a pregătit invazia Poloniei înainte de orice presupus „blocaj diplomatic” final. Planul militar german, Fall Weiss (Cazul Alb), fusese elaborat încă din primăvara anului 1939, iar propaganda nazistă a fabricat pretexte pentru atac, inclusiv incidentul de la Gleiwitz din 31 august 1939, o operațiune sub steag fals prin care SS-ul a simulat un atac polonez asupra unui post de radio german. A doua zi, Hitler a invocat false „agresiuni poloneze” pentru a justifica invazia militară, spunând că Germania răspunde provocărilor lansate de polonezi. Așadar, războiul nu a fost provocat de „intransigența” Poloniei, ci de decizia strategică a Germaniei naziste de a distruge statul polonez și de a-și extinde dominația spre est. La fel de important este și rolul URSS. Prin protocolul secret al Pactului Stalin-Hitler, Germania și Uniunea Sovietică au convenit împărțirea Europei de Est în sfere de influență. Polonia urma să fie divizată între cele două puteri. Invazia sovietică din 17 septembrie 1939 nu a fost o operațiune defensivă, ci îndeplinirea practică a acestei înțelegeri secrete. La sfârșitul lunii septembrie 1939, Polonia fusese deja împărțită între ocupantul german și cel sovietic, fapt confirmat inclusiv în literatura istorică de specialitate despre ocupația Poloniei și Pactul Ribbentrop-Molotov.
Prin urmare, falsa narațiune potrivit căreia Polonia ar fi „forțat” izbucnirea războiului nu este altceva decât o formă de revizionism istoric. Ea mută vinovăția de la agresorii reali – Germania nazistă și URSS stalinistă – asupra victimei agresiunii. Polonia nu a provocat al Doilea Război Mondial, ci dimpotrivă, Polonia a fost prima mare victimă a cooperării temporare dintre Hitler și Stalin, cooperare care a făcut posibilă distrugerea statului polonez în 1939.
Mitul #6: „Masacrul de la Katyn a fost comis de naziști”
Documentele sovietice desecretizate confirmă că NKVD-ul sovietic a executat aproape 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi în 1940. Kremlinul contemporan încearcă periodic să relativizeze sau să reambaleze responsabilitatea. Narațiunea propagandistică privind presupusa responsabilitate a Germaniei naziste pentru masacrul de la Katyn continuă să fie alimentată și în spațiul informațional rus contemporan. De exemplu, într-un articol pseudo-academic intitulat „Katyn: minciună și adevăr”, se afirmă nici mai mult nici mai puțin că Procuratura Militară Principală a Federației Ruse „nu a recunoscut organele NKVD ale URSS ca fiind vinovate de distrugerea prizonierilor de război polonezi de lângă Katyn”, iar Curtea Constituțională a Rusiei ar fi refuzat examinarea documentelor privind cazul „din cauza inconsistenței acestora” și că Tribunalul Tver din Moscova ar fi „confirmat că ofițerii polonezi au fost executați de germani în 1941”. În aceeași logică conspiraționistă, se susține inclusiv că listele majorității victimelor ar fi fost întocmite chiar de partea poloneză.
Mitul reprezintă una dintre cele mai longevive falsificări ale propagandei sovietice. El a apărut după ce germanii au descoperit în 1943 gropile comune din pădurea Katyn și au anunțat public existența cadavrelor ofițerilor polonezi executați. Moscova a negat imediat responsabilitatea și a susținut că prizonierii ar fi fost uciși de germani în 1941, după declanșarea Operațiunii Barbarossa. Problema fundamentală este că probele documentare, cronologia dispariției prizonierilor și arhivele sovietice desecretizate contrazic categoric această versiune. Or, execuțiile au fost decise la cel mai înalt nivel al conducerii sovietice. La 5 martie 1940, Lavrenti Beria, șeful NKVD, i-a trimis lui Stalin o propunere de executare a prizonierilor polonezi considerați „dușmani declarați ai puterii sovietice”. Propunerea a fost aprobată de Biroul Politic al Partidului Comunist al URSS, cu semnăturile lui Stalin, Voroșilov, Molotov și Mikoian. În primăvara anului 1940, NKVD a executat aproape 22.000 de cetățeni polonezi: ofițeri de armată, polițiști, jandarmi, funcționari, profesori, medici, avocați și membri ai elitei statului polonez. Victimele au provenit din lagărele speciale de la Kozelsk, Starobelski și Ostașkov, dar și din închisori aflate în teritoriile poloneze ocupate de URSS.
Katyn este, de fapt, numele-simbol al unui complex mai larg de crime. O parte dintre prizonierii de la Kozelsk au fost executați și îngropați în pădurea Katyn, lângă Smolensk; cei de la Starobelski au fost executați la Harkiv; cei de la Ostașkov au fost executați la Kalinin, actualul Tver, și îngropați la Mednoie. Alte victime au fost ucise în Belarus și Ucraina sovietică. Un carnet de însemnări găsit mai târziu asupra unuia dintre ofițerii uciși la Katyn se încheia cu aceste cuvinte: „Ne-au dus lângă o pădure mică. Ne-au luat verighetele, mi-au luat ceasul, curelele, cuțitele. Ce or să ne facă? ” Câteva minute mai târziu ofițerilor le-au fost legate mâinile la spate, au fost duși în fața unei gropi adânci săpate între copaci, lângă o casă de odihnă a NKVD, și au fost împușcați în ceafă. Trupurile primului grup de 300 de ofițeri au fost aruncate în 10-12 straturi, iar asasinatele s-au petrecut în perioada 3 aprilie-2 mai 1940. Aceste asasinate ale cadrelor militare poloneze făceau parte dintr-o strategie atent calculată cu intenția de a elimina orice grup capabil să se mobilizeze pentru a ridica steagul insurecției de eliberare națională împotriva ocupanților sovietici.[11]
Studiile recente sintetizează cazul Katyn ca execuția, în primăvara anului 1940, a aproape 22.000 de persoane, în baza deciziei Biroului Politic din 5 martie 1940, nu ca rezultat al unei operațiuni germane din 1941. Versiunea nazistă a vinovăției, promovată de Moscova după 1943, este infirmată și de cronologie. Familiile ofițerilor polonezi au încetat să mai primească vești de la aceștia în primăvara anului 1940, cu mai bine de un an înainte ca Germania să invadeze URSS. Prizonierii se aflau atunci în custodia sovietică, nu germană. Dacă germanii i-ar fi executat în 1941, ar fi trebuit să existe urme documentare ale transferului sau supraviețuirii lor după vara lui 1940, însă acestea nu există. În schimb, există liste NKVD de transport, ordine administrative și corespondență sovietică privind gestionarea prizonierilor și dispariția lor.[2]
Nota secretă a lui Beria către Stalin din 5 martie 1940, documentul care a declanșat execuțiile NKVD împotriva prizonierilor polonezi. Pe baza acestei decizii aprobate de I. Stalin, K. Voroșilov, V. Molotov și A. Mikoian, cu mențiuni de acord din partea lui M. Kalinin și L. Kaganovici, aproape 22.000 de ofițeri și membri ai elitei poloneze au fost uciși în masacrul pădurea Katyn
Un element decisiv este recunoașterea oficială sovietică și apoi rusă. La 13 aprilie 1990, conducerea URSS a recunoscut că masacrul a fost comis de NKVD. În 1992, președintele rus Boris Elțîn a transmis Poloniei copii ale documentelor din așa-numitul „pachet nr. 1”, inclusiv nota lui Beria din 5 martie 1940 și decizia Biroului Politic. Aceste documente au confirmat ceea ce istoricii polonezi, supraviețuitorii și cercetătorii occidentali susțineau de decenii: masacrul nu a fost o crimă nazistă, ci o crimă de stat sovietică. Apoi în aprilie 1995, purtătorul de cuvânt al FSB de atunci, A. Kraiușkin, declarase în mod public la Smolensk că 21.857 de militari polonezi fuseseră asasinați în trei locuri separate de către unități ale NKVD. În aprilie 1940, dosarele NKVD conțineau numele celor decorați pentru lichidarea „naționaliștilor” polonezi în zona localității Smolensk.[12] Narațiunile contemporane care susțin că instanțe ruse ar fi „dovedit” vinovăția germană sau că documentele ar fi „inconsistente” nu schimbă fondul istoric al problemei. Ele reprezintă tentative de relativizare juridică și propagandistică, nu cercetare istorică. Faptul că autorități ruse post-sovietice au blocat accesul complet la dosare, au clasificat o parte din documente sau au evitat calificarea juridică deplină a crimei nu înseamnă că responsabilitatea NKVD este incertă. Înseamnă doar că statul rus contemporan încearcă periodic să gestioneze politic o crimă care compromite mitologia „eliberatoare” a stalinismului. Prin urmare, masacrul de la Katyn nu poate fi atribuit naziștilor fără a ignora deliberat documentele sovietice, cronologia dispariției prizonierilor, recunoașterile oficiale din 1990–1992 și consensul istoriografiei internaționale. Katyn a fost o crimă planificată de conducerea stalinistă și executată de NKVD în primăvara anului 1940, având ca scop decapitarea elitei militare, administrative și intelectuale poloneze. Versiunea „vinovăției naziste” este o minciună de stat sovietică reciclată astăzi în registru conspiraționist.
Mitul #7: „NATO este o forță agresivă comparabilă cu amenințarea nazistă”
Putin afirmase, la parada din 9 mai 2026, că soldații ruși „se opun unei forțe agresive susținute de întregul bloc NATO”, construind o paralelă implicită între actualul conflict și invazia nazistă din 1941. Acest mit, în sine, este construit printr-o analogie istorică falsă. Germania nazistă a fost un regim totalitar expansionist care a declanșat un război de cucerire, a ocupat state suverane, a organizat Holocaustul și a urmărit remodelarea rasială și imperială a Europei. NATO, în schimb, este o alianță politico-militară defensivă, creată în 1949, al cărei principiu central este apărarea colectivă: un atac împotriva unui aliat este tratat ca atac împotriva tuturor. Compararea NATO cu Germania nazistă nu este o analiză istorică, ci o tehnică propagandistică de demonizare a adversarului.
Din punct de vedere juridic, NATO funcționează în baza Tratatului Atlanticului de Nord și a articolului 51 din Carta ONU, care recunoaște dreptul statelor la autoapărare individuală și colectivă. Alianța nu anexează teritorii și nu obligă statele să adere. Extinderea NATO după 1991 s-a făcut prin decizii voluntare ale statelor din Europa Centrală și de Est, care au cerut garanții de securitate tocmai din cauza experienței istorice a dominației sovietice. Polonia, Cehia și Ungaria au aderat în 1999, România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia și statele baltice în 2004, iar Finlanda și Suedia au făcut pași similari după invazia rusă la scară largă împotriva Ucrainei din 2022. Această cronologie arată că extinderea NATO a fost mai degrabă un răspuns la insecuritatea produsă de comportamentul Rusiei decât o cauză a agresivității ruse.
Apoi, argumentul Kremlinului ignoră și un fapt empiric esențial: NATO nu a atacat Rusia. În schimb, Federația Rusă a folosit forța militară împotriva mai multor vecini post-sovietici: Republica Moldova în 1992, Georgia în 2008, Ucraina în 2014 prin anexarea Crimeii și războiul din Donbas, apoi Ucraina din nou în 2022 prin invazie la scară largă. A prezenta Rusia drept victimă a unei „agresiuni NATO” în timp ce armata rusă se află pe teritoriul unui stat vecin suveran inversează raportul dintre agresor și victimă. În logica dreptului internațional, amenințarea nu este aderarea voluntară a unor state la o alianță defensivă, ci folosirea forței pentru schimbarea frontierelor. Prin urmare, comparația dintre NATO și amenințarea nazistă din 1941 este propagandistică, nu istorică. Ea urmărește să transforme războiul Rusiei împotriva Ucrainei într-o falsă continuare a așa-zisului „marelui război pentru apărarea patriei”. În realitate, NATO nu poartă un război de cucerire împotriva Rusiei, ci sprijină dreptul Ucrainei la autoapărare în fața unei agresiuni militare.
Mitul #8: „Criticarea URSS înseamnă glorificarea nazismului”
Kremlinul folosește deliberat această falsă dilemă pentru a bloca discuțiile despre crimele staliniste, Gulag, foametea provocată artificial sau ocupația sovietică. De exemplu, într-un mesaj transmis cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, Vladimir Putin a afirmat că „orice încercare de a revizui contribuția țării noastre la Marea Victorie înseamnă, de fapt, justificarea crimelor nazismului și deschide calea renașterii ideologiei sale mortale”. În aceeași intervenție, liderul rus a conectat această narațiune de războiul împotriva Ucrainei, susținând că soldații ruși luptă în prezent împotriva „răului neonazist”. Această tehnică propagandistică urmărește să blocheze orice dezbatere critică privind crimele staliniste, Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupația sovietică a Europei de Est sau represiunile comise de NKVD, prin asocierea automată a criticilor cu „nazismul” sau „reabilitarea fascismului”. Ori, condamnarea stalinismului nu echivalează cu reabilitarea nazismului. Acest mit se bazează pe o falsă dilemă (sau falsă dihotomie), o eroare logică prin care publicului i se sugerează că există doar două opțiuni posibile: fie accepți integral narațiunea sovietică despre al Doilea Război Mondial, fie susții sau justifici nazismul. În realitate, condamnarea crimelor staliniste nu implică negarea rolului Armatei Roșii în înfrângerea Germaniei naziste și nici relativizarea Holocaustului. Cele două poziții nu se exclud reciproc. Mai mult, narațiunea Kremlinului utilizează simultan și o formă de reductio ad Hitlerum – tehnică propagandistică prin care criticii URSS sau ai politicilor ruse sunt asociați automat cu „fascismul”, „nazismul” sau „reabilitarea hitlerismului”, pentru a le delegitima moral fără a răspunde argumentelor istorice concrete. Astfel, dezbaterea despre Gulag, Pactul Ribbentrop-Molotov, deportările sovietice sau ocupația Europei de Est este transformată artificial într-o presupusă „apărare a nazismului”.
Afiș propagandistic sovietic dedicat „prieteniei popoarelor sovietic și german”, folosit pentru a legitima apropierea între URSS și Germania nazistă după Pactul Ribbentrop-Molotov. Mesajul pacifist „În numele păcii în întreaga lume!” masca realitatea colaborării politice și teritoriale între Stalin și Hitler în 1939-1941
La fel, crimele staliniste sunt documentate istoric: Marea Teroare din 1937-1938, sistemul Gulag, deportările din statele baltice, represiunea din teritoriile poloneze ocupate, execuțiile NKVD de la Katyn din 1940, foametea provocată artificial din Ucraina sovietică în 1932-1933 și sovietizarea forțată a Europei de Est după 1945. A discuta aceste crime nu înseamnă a „justifica nazismul”, ci a refuza monopolul propagandistic asupra memoriei istorice. De exemplu, cum putem cataloga drept „justificare a nazismului” orice discuție despre complicitatea regimului sovietic cu antisemitismul german din septembrie 1939-iulie 1941? Aici trebuie să amintim de faptul că, după invazia Poloniei de către trupele germane, mii de refugiați evrei și polonezi au fost întorși de Armata Roșie numai ca să-i determine pe grănicerii germani să deschidă focul asupra lor pe fâșia dintre cele două frontiere. La fel s-a procedat și cu evreii germani refugiați în URSS în anii ’30. Aceștia au fost strânși laolaltă și expediați în Germania, unde fuseseră întemnițați și omorâți. O altă parte din evreii refugiați din zonele ocupate a fost deportată în Siberia și Kazahstan sau întemnițată în închisori și lagăre de muncă.[13]
Or, Kremlinul folosește această formulă pentru a transforma orice analiză critică a stalinismului într-o acuzație morală: cine critică URSS ar „rescrie istoria”, ar „minimaliza victoria” sau ar „reabilita fascismul”. În realitate, exact această tehnică rescrie istoria, pentru că reduce al Doilea Război Mondial la un mit eroic fără pactul Hitler-Stalin, fără ocupații sovietice, fără deportări și fără represiune politică. Studiile despre politica memoriei în Rusia arată că regimul actual a naționalizat memoria victoriei din 1945, eliminând episoadele incomode precum Gulagul, colaborarea sovieto-nazistă din 1939-1941 sau ocupația Europei de Est. Prin urmare, condamnarea nazismului și condamnarea stalinismului nu se exclud, ci sunt complementare. O memorie democratică nu alege între victimele nazismului și victimele comunismului, ci le recunoaște pe ambele. Tocmai de aceea, rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019 privind importanța memoriei istorice europene condamnă atât crimele regimului nazist, cât și pe cele ale regimurilor comuniste totalitare. Mitul Kremlinului nu apără adevărul istoric, ci încearcă să blocheze investigarea crimelor sovietice prin șantaj moral și asociere abuzivă cu nazismul.
Mitul #9: „Rusia actuală este continuatoarea directă a luptei antifasciste din 1945”
Potrivit lui Putin, în discursul său la parada din acest an, soldații implicați în așa-numita „operațiune militară specială” (de fapt, războiul împotriva Ucrainei) sunt prezentați ca moștenitori direcți ai Armatei Roșii, legitimând războiul împotriva Ucrainei prin simbolistica victoriei împotriva nazismului: „Marea ispravă a generației victorioase îi inspiră pe soldații care desfășoară astăzi misiuni ale operațiunii militare speciale”. Kremlinul instrumentalizează memoria victoriei din 1945 pentru propagandă geopolitică și mobilizare internă, deseori ignorând complexitatea istorică a războiului. Să nu uităm că în martie, 2014, întreaga Crimee fusese împânzită de afișe care înfățișau conturul Crimeii acoperit pe jumătate de svastică, iar cealaltă jumătate fiind pictată în culorile drapelului rusesc. Afișul, în sine, trebuia să ilustreze miza referendumului ilegal organizat de Federația Rusă pentru a ocupa peninsula. Prima anexare a unui teritoriu european de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost prezentată așadar ca o luptă contra „fascismului”! Anexarea ilegală a Crimeei a fost condamnată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 68/262 pentru, care a reafirmat integritatea teritorială a Ucrainei. Astfel, prima anexare forțată a unui teritoriu european după 1945 a fost ambalată propagandistic drept „luptă antifascistă”.
Panou propagandistic în Crimeea anului 2014 care prezenta referendumul ilegal ca o alegere între „fascism” și Rusia, folosind svastica pentru a asocia abuziv Ucraina cu nazismul și a legitima anexarea peninsulei
Aici iarăși avem de-a face cu un mit care se bazează pe o eroare de continuitate istorică falsă: presupune că, deoarece URSS a luptat împotriva Germaniei naziste, Federația Rusă de astăzi ar avea automat aceeași legitimitate morală în orice conflict pe care îl poartă. În realitate, Rusia contemporană nu este identică nici cu URSS, nici cu întreaga coaliție antihitleristă. Victoria din 1945 a fost obținută de o coaliție aliată și de popoarele Uniunii Sovietice, inclusiv ucraineni, belaruși, georgieni, armeni, kazahi și alții, nu exclusiv de Rusia actuală. Din punct de vedere istoric, „antifascismul” oficial sovietic și post-sovietic a fost adesea folosit selectiv: glorifică victoria din 1945, îl reabilitează pe Stalin, dar omite Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupațiile sovietice, deportările, Gulagul, Katynul și sovietizarea Europei de Est. Astăzi, în Rusia sub regimul putinist, mitul „marelui război pentru apărarea patriei” a fost integrat în narațiunea oficială despre identitatea națională, patriotismul de stat și gloria militară. Această memorie sacralizată este apoi proiectată asupra prezentului pentru a justifica o politică externă agresivă.
Prin urmare, Rusia actuală nu continuă automat lupta antifascistă din 1945 doar pentru că invocă simbolurile acelei victorii. Continuitatea morală nu se declară, ci se probează prin comportament politic: respectarea suveranității statelor, respingerea agresiunii, protejarea civililor și asumarea critică a propriului trecut. Când memoria victoriei împotriva nazismului este folosită pentru a justifica anexări teritoriale și invazii, ea nu mai funcționează ca memorie antifascistă, ci ca propagandă de război.
În loc de concluzii
Aceste mituri nu sunt simple relicve ale propagandei sovietice, ci instrumente active ale politicii de memorie promovate de Kremlin. Ele oferă regimului rus un vocabular moral și emoțional prin care poate transforma trecutul într-o armă politică: Rusia este prezentată drept „eliberatoare”, adversarii sunt etichetați drept „fasciști” sau „naziști”, iar orice critică a URSS sau a politicii externe ruse este descrisă ca o tentativă de „rescriere a istoriei”. În acest fel, istoria celui de-al Doilea Război Mondial nu mai este tratată ca obiect de cercetare, ci ca resursă de mobilizare, intimidare și legitimare. Din păcate, Kremlinul va continua să perfecționeze aceste mituri pentru că ele servesc simultan două obiective. Pe plan intern, mitologia „marelui război pentru apărarea patriei” întreține sentimentul de asediu, justifică militarizarea societății și facilitează mobilizarea populației pentru războiul împotriva Ucrainei. Populației i se transmite că Rusia nu poartă un război de agresiune, ci repetă sacrificiul generației din 1941-1945 împotriva unui inamic absolut. Această schemă reduce spațiul pentru îndoială, critică sau opoziție: cine contestă războiul poate fi acuzat că trădează memoria victoriei.
În același timp, e plan extern, aceleași mituri susțin o politică expansionistă și revizionistă. Invocarea „antifascismului”, a „eliberării” și a luptei împotriva „Occidentului colectiv” oferă Kremlinului un cadru propagandistic prin care anexările, ingerințele și agresiunile militare sunt prezentate drept acte defensive. Crimeea în 2014 și invazia Ucrainei din 2022 arată cum simbolurile anului 1945 pot fi reutilizate pentru a justifica încălcarea suveranității unui stat vecin. Prima anexare forțată a unui teritoriu european după al Doilea Război Mondial a fost ambalată tocmai în retorica luptei împotriva „fascismului”.
De aceea, pericolul acestor mituri constă în capacitatea lor de adaptare. Ele nu rămân fixe, ci sunt actualizate în funcție de nevoile politice ale Kremlinului: Pactul Ribbentrop-Molotov este relativizat, Katynul este reambalat conspiraționist, NATO este comparată cu Germania nazistă, iar Ucraina este prezentată drept un inamic „neonazist”. Astfel, propaganda rusă nu doar falsifică trecutul, ci îl conectează permanent la prezent, transformând memoria istorică într-un instrument de război informațional. Astfel, demontarea acestor mituri nu este doar un exercițiu istoriografic, ci o necesitate democratică și de securitate. Răspunsul trebuie să combine date istorice concrete, documente de arhivă, surse academice și o analiză atentă a mecanismelor propagandistice. Adevărul istoric nu poate fi apărat prin mituri opuse, ci prin contextualizare, rigoare și refuzul falselor echivalențe. Numai astfel memoria celui de-al Doilea Război Mondial poate rămâne un spațiu al responsabilității, nu o muniție ideologică pentru noi agresiuni.
—
Articol semnat de Dr. Nicolae Țîbrigan, expert coordonator <Digital Forensic Team>, în colaborare cu Alliance4Europe – Counter Disinformation Network (CDN)
[14] Idem, pp. 266-267.
[13] Richard Overy, op. cit., pp. 518-519.
[12] Thomas Urban, The Katyn Massacre 1940. History of a Crime, Yorkshire – Philadelphia, PEN & SWORD MILITARY, 2020, pp. 65-75. În traducere românească, T. Urban, Katyn 1940. Istoria unui masacru, trad. Sorin Cristescu, București, Corint Istorie, 2024.
[11] Richard Overy, op. cit., p. 130.
[10] Csaba Békés, László Borhi & Ottmar Trașcă, Soviet Occupation of Romania, Hungary, and Austria 1944/45–1948/49, Budapest-New York, Central European University Press, 2015, pp. 15-25.
[9] Richard Overy, op. cit., pp. 496-502.
[8] V. Medinski, Voina: Mifî SSSR. 1939-1945, Moscova, Olma, 2011, p. 630.
[7] Idem, p. 131.
[6] Vezi Capitolul 14. Pactul sovieto-nazist din Henry Kissinger, Diplomația, Ed. a II-a, trad. Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, București, ALL, 2007, pp. 308-324.
[5] Richard Overy, op. cit., p. 126.
[4] Georgi Dimitrov, The diary of Georgi Dimitrov, 1933–1949, introduced and edited by Ivo Banac, New Haven & London, Yale University Press, 2003, pp. 115-116.
[3] Acest protocol secret la pactul de neagresiune din 23 august 1939 prevedea împărțirea teritoriilor polone, baltice, finlandeze și românești între Germania și URSS, „în cazul unei reorganizări teritoriale și politice” a teritoriilor în discuție. A fost completat la 28 septembrie 1939, după invadarea Poloniei, printr-un „Tratat de prietenie și delimitare a frontierelor”, care cuprindea și protocoale secrete și organiza cooperarea între Gestapo și NKVD în urmărirea celor care opuneau rezistență.
[2] Pentru mai multe detalii despre ajutoarele americane din programul Lend-Lease livrate URSS în 1941-1945 vezi și Richard Overy, Războiul Uniunii Sovietice: dezastru și triumf, 1941-1945, trad. Sorin Cristescu, București, Corint Istorie, 2024, pp. 357-362.
[1] Potrivit unei cercetări sociologice (sondaj de opinie și focus grup) realizată de Olga Cernova în anul 2011, 59% din respondenți au indicat familia, și în jur de 79,9% au indicat filmele. Pentru mai multe detalii despre această cercetare și rolul filmului despre război ca mijloc de propagandă în Rusia lui Putin, vezi și Radu Cupcea, „Profesorul Putin”: politică și curricullum identitar în Rusia postsovietică, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu”, 2023, pp. 116-122.
